O viziune asupra literaturii creştine, de Adrian Ţiglea

Titlu: Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine: volumul I: de la Apostolul Pavel până la epoca lui Constantin cel Mare
Autori: Claudio MoreschiniEnrico Norelli
Editura PoliromIaşi2001
Domeniul: Religie
Recenzie

După cum menţionează autorii, această carte nu este o istorie a teologiei creştine şi nici a Bisericii ori a religiei. Claudio Moreschini şi Enrico Norelli şi-au propus să scrie exclusiv o istorie literară. Această lucrare este o istorie literară dedicată scriitorilor creştini de limbă greacă şi latină. Literatura creştină veche greacă şi latină aparţine literaturilor de limbă greacă şi latină din epoca imperială. Această literatură aduce modificări profunde în raport cu tradiţia literară precedentă, având drept punct de referinţă fundamental şi absolut noua credinţă în Isus Cristos, iar drept scop vestirea acestei credinţe, apărarea şi răspîndirea ei. Literatura creştină introduce în literatura greacă şi latină o tradiţie literară, cea biblică, ale cărei modalităţi de expresie îşi au sorgintea într-o percepţie particulară şi diferită a realităţii.
Primul capitol al lucrării se intitulează Epistolele lui Pavel şi tradiţia epistolară paulină. Cronologic vorbind, literatura creştină începe pentru europeni cu epistolele Apostolului Pavel. Pavel este creatorul epistolei apostolice, gen de scrisoare care a reprezentat modelul pentru epistolele creştine antice ulterioare. În epistolele sale, Pavel dezvoltă teme teologice şi etice şi, pentru a-şi atinge scopurile polemice şi apologetice, foloseşte resursele retoricii. Este vorba de scrisori referitoare la situaţii concrete faţă de care apostolul consideră necesară intervenţia sa de la distanţă. De asemenea, epistolele au funcţia de a dezvolta anumite puncte de vedere doctrinale. Pavel refuză să subordoneze identitatea creştină identităţii iudaice şi o defineşte prin intermediul criteriului unic al credinţei în Isus Cristos.
Al doilea capitol ese numit Tradiţia Evanghelică şi analizează tradiţia referitoare la spusele şi faptele omului Isus, separând-o de dialogurile purtate de Cel Înviat cu discipolii săi. Elementele care aparţin acestei tradiţii s-au format şi s-au transmis după moartea lui Isus şi după experienţa descrisă de discipolii săi drept Înviere. Isus Înviat este văzut ca un continuator al lui Isus pământeanul, a cărui viaţă a fost interpretată ca o manifestare, fie şi limitată, a naturii sale divine.
Capitolul al treilea, Tradiţia Ionanină, analizează un grup de scrieri incluse în Noul Testament, pe care tradiţia veche le-a atribuit lui Ioan, fiul lui Zevedeu, discipolul lui Isus. Este vorba despre o evanghelie, trei epistole şi Apocalipsa.
Următorul capitol analizează cele mai vechi apocalipse creştine. Scrierile care aparţin genului apocaliptic se prezintă drept înregistrări (datorate unui profet căruia i-au fost transmise şi care povesteşte la persoana întâi) ale unor revelaţii referitoare la proiectul lui Dumnezeu privitor la istoria lumii şi în special la iminenţa intervenţiei divine (eventual prin intermediul unui trimis, Mesia) care va distruge răul şi va instaura Împărăţia lui Dumnezeu.
Un capitol de sine stătător este dedcat analizei influenţei apologeţilor greci: în secolul al II-lea se dezvoltă literatura apologeţilor creştini. Pe de o parte, aceştia îşi propuneau să demonstreze netemeinicia acuzaţiilor aduse creştinilor, pe de alta, să critice politeismul şi să demonstreze superioritatea şi adevărul relgiei creştine.
Următorul capitol analizează cele mai vechi scrieri despre martiri (textele în care sunt descrise procesele şi condamnarea la moarte a vechilor creştini de către autorităţi) iar capitolul intitulat Începuturile poeziei creştine se opreşte asupra poeziei care era folosită, de către creştini, în instruirea şi în propaganda teologică.

O viziune asupra literaturii creştine, de Adrian Ţiglea
Titlu: Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine: volumul II: de la Conciliul de la Niceea până la începuturile Evului Mediu
Autori: Claudio MoreschiniEnrico Norelli
Domeniul: Religie
Editura PoliromIaşi, 2004
Recenzie
După cum menţionează autorii, această carte nu este o istorie a teologiei creştine şi nici a Bisericii ori a religiei. Claudio Moreschini şi Enrico Norelli şi-au propus să scrie exclusiv o istorie literară. Această lucrare este o istorie literară dedicată scriitorilor creştini de limbă greacă şi latină. Literatura creştină veche greacă şi latină aparţine literaturilor de limbă greacă şi latină din epoca imperială. Aceasta aduce modificări profunde în raport cu tradiţia literară precedentă, având drept punct de referinţă fundamental şi absolut noua credinţă în Cristos, iar drept scop vestirea acestei credinţe, apărarea şi răspîndirea ei. Literatura creştină introduce în literatura greacă şi latină o tradiţie literară, cea biblică, ale cărei modalităţi de expresie îşi au sorgintea într-o percepţie particulară şi diferită a realităţii.
Primul capitol analizează procesul de răspândire a religiei creştine în contextul decadenţei şi a sfârşitului Imperiului Roman de Apus. Întreaga Antichitate târzie suferă un proces de spiritualizare. Creştinismul a introdus o atitudine diferită faţă de lumea profană şi de realitatea politică, contrapunându-i  „cetatea lui Dumnezeu” – interesul creştinilor trebuind să vizeze exclusiv Viaţa de Apoi şi problema complexă a mântuirii sufletului. Creştinismul a generat un nou mod de viaţă, iar în secolul al IV-lea Biserica s-a afirmat ca o organizaţie în concurenţă cu Statul, atrăgând în rândurile sale persoanele culte şi influente ale vremii. „Creştinii se simţeau mai mult creştini decât cetăţeni romani şi erau legaţi nu atât de instituţiile lor politice tradiţionale, cât de noua realitate socială (biserici, mănăstiri, latifundii ecleziastice). […] Monahismul devine şi el un izvor de putere pentru Biserică şi, în cele din urmă, o forţă constructivă pentru societate”.
Sunt analizate o serie de forme literare creştine: poezia creştină, poezia exegetică, dialogul, sub diferitele sale forme: dialogul polemic sau altercatio (un tip de dialog-controversă); dialogul filosofic (prezent la Augustin);dialogul didactic, care ia forma „întrebare şi răspuns”; dialogul hagiografic şi dialogul de meditaţie. De asemenea, un rol important în diseminarea ideologiei creştine, în primele secole de după Cristos, a fost îndeplinit de epistolografie.Autorii se opresc asupra  conţinutului epistolei didactice: în cadrul acestui „discurs pentru cineva absent” sau al conversaţiei din care putem cunoaşte o singură parte, epistola trebuia să servească drept mărurie a prieteniei dintre două persoane şi să permită convieţuirea şi în intervalul unei separări, care dura o scurtă perioadă de timp.
Capitolul doi este dedicat trecerii în revistă a scriitorilor greci care au polemizat pe marginea doctrinei lui Arie, iar în capitolul următor sunt analizate poziţiile maniheismului şi reacţiile antimaniheiste. Maniheisml profesa dualismul: el afirma existenţa unui principiu negativ, care legitima prezenţa  răului în lume şi care venea în întâmpinarea interesului acordat răului de către cercurile intelectuale gnostice de cel puţin două secole. Unele curente gnostice din veacurile precedente profesaseră deja dispreţul faţă de lume – pe care o condamnau ca operă a unui zeu inferior şi malefic – şi o împărţire categorică a oamenilor în două clase, a aleşilor şi a imperfecţilor. Mani, cu învăţătura sa, se propusese ca punct de întâlnire al creştinismului şi al zoroastrismului, al Orientului şi al Occidentului.
O secţiune specială este dedicată prezentării scriitorilor din mediile Monahismului. Veacul al IV-lea asistă la răspândirea monahismului, chiar dacă el fusese pregătit de anumite idei ascetice, deosebit de vii încă de la începuturile propovăduirii apostolice. Monahismul a găsit justificarea culturală: Atanasie a scris Viaţa lui Antonie, care reprezintă manifestul monahismului, iar de atunci încoace „literatura monastică” îşi face intrarea în literatura creştinismului antic.
În capitolul patru sunt oferite informaţii cu privire la activitatea teologilor numiţi Părinţii Capadocieni: Vasile, Grigore din Nazianz, Grigorie de Nyssa, Evgarie Ponticul, Amfilohiu de Iconiu, iar următorul capitol este dedicat prezentării doctrinei Şcolii din Antiohia. În continuare, autorii dedică un capitol dezvoltării literaturii apocrife, fenomen manifest în secolele IV-VI.

Viaţa, între circ şi pâine, de Adrian Ţiglea
Titlu: De ce fierbe copilul în mămăligă
Autor: Aglaja Veterany
Editura PoliromIaşi2002
Domeniul:
Recenzie

Aglaja Veterany s-a născut la Bucureşti, într-o familie de artişti de circ. De ce fierbe copilul în mămăligă este povestea autobiografică a autoarei, surprinzând, prin ochi de copil, viaţa din România finalului de regim comunist şi existenţa aparte a omului de circ.
Aglaja s-a născut într-o familie de circari, trăind o viaţă ambulantă, mereu pe drum. Părinţii au fost nevoiţi să emigreze din România, iar în străinătate trebuie să fie mereu prudenţi, de teama Securităţii. „Dacă află cineva cine suntem, vom fi răpiţi şi trimişi înapoi, părinţii mei şi mătuşa vor fi ucişi, sora mea şi cu mine vom fi flămânzi şi toţi o să râdă de noi. După ce am fugit din România, părinţii mei au fost condamnaţi la moarte”.
Atunci când eşti imigrant, mâncarea miroase a dor – dorul de patria natală, pe care ai părăsit-o spre a nu muri de foame.
Sărăcia este o realitate pregnantă a societăţii româneşti de la finalul anilor ’80. În vreme ce în ţările libere, după masă, oasele din supă se pot arunca la gunoi – şi acest lucru „fără remuşcări” – în România oasele trebuie păstrate pentru supa următoare. Este amintit fenomenul cozii de noapte din faţa brutăriei, unde oamenii dorm în timp ce aşteaptă să prindă un colţ de pâine. În România, „statul la coadă este o meserie”. Copiii se nasc bătrâni pentru că sunt săraci încă din burta mamei şi trebuie să asculte grijile părinţilor. În străinătate, „oamenii au dinţi sănătoşi pentru că pot să cumpere oricând carne proaspătă”. În România, „copiii au dinţi stricaţi pentru că organismul lor le suge toate vitaminele”.
Cu toate acestea, femeile românce trebuie să nască mulţi copii, căci dictatorul a interzis, prin decret, avortul.
Ceauşescu a izolat România de restul lumii, libera circulaţie în lume fiind interzisă românilor: „dictatorul a înconjurat România cu sârmă ghimpată”.
În România comunistă, oamenii nu au voie să gândească liber, „nici măcar în somn”. Dacă vorbesc tare şi îi aude vreun spion, sunt duşi în Siberia.
Libertatea de conştiinţă este nesocotită, dictatorul l-a interzis pe Dumnezeu. Copiii nu au voie să se roage, nici să-l deseneze pe Creator. Ei nu se mai închină lui Dumnezeu, ci „conducătorului iubit”. Cultul personalităţii trebuie să fie prezent inclusiv în activitatea copiilor. În desene trebuie să fie mereu dictatorul şi familia lui. Poza lui atârnă în fiecare odie, pentru ca toţi copiii să ştie cum arată.
Biografia lui Ceauşescu este trucată de către ideologii oficiali: deşi dictatorul e de meserie cizmar, şi-a „cumpărat” diplomă de studii. Cu toate acestea, „nu ştie nici să scrie, nici să citească, e prost ca noaptea”.
În străinătate poţi să devii celebru fără să fii în partidul dictatorului. În România, numai ştabii de partid au parte de recunoaştere publică.
De ce fierbe copilul în mămăligă? „Copilul se ascunde în sacul că mălai pentru că îi este frică. Şi pe urmă adoarme. Vine bunica şi răstoarnă mălaiul în apa clocotită, ca să facă o mămăligă pentru copil. Şi când copilul se trezeşte, e gata fiert”
„De ce fierbe copilul în mămăligă” este un zâmbet înserat, pe drumul obosit de la serviciu spre casă, într-un metrou mereu mult prea aglomerat pentru glasul libertăţii din noi. O lectură care aduce zâmbetul în trup şi bucuria în inimă.